Omu’ a scris 20.000 cuvinte în care sintetizează - surpriză - că munca în corporație este nasoală și că ești doar o rotiță complet[1] dispensabilă în tot angrenajul.
Păi ce naiba vă tot spune Dascălu de cinci ani și voi râdeți de el și ziceți că-i scam?? El e aici să vă scape!
A mai spus cineva pe forum mai demult: viața e mult prea scurtă pentru a o petrece la job-uri de rahat. Cum știi că-i de rahat? Overtime, stress, superiori tâmpiți. Dacă în fiecare dimineață aștepți să se facă ora cinci, să scapi de la muncă, cel mai probabil este un job de rahat.
Dacă ajungi în punctul ăsta din cauza job-ului:
Acum 5 luni, când medicul psihiatru m-a întrebat dacă am gânduri să-mi iau viața, i-am răspuns: „Da, cu un cuțit”.
îmi mințeam până și părinții că sunt bine, când mă întrebau ce fac, cum e la muncă, deși trăiam într-un iad din care nu mai exista salvare.
Nu vreau să fiu înțeles greșit, nu este vina autorului că a trecut prin asta. Viața fiecăruia este unică, fiecare știți ce aveți în jurul vostru, câți depind de voi, pe cine (nu) vreți să (nu) dezamăgiți etc. Dar în numele sfintei treimi[2], job-ul nu trebuie să fie un iad permanent.
cu siguranță sunt oameni la care se poate renunța mai greu, dar chiar și ei zboară fără prea mari regrete. ↩︎
Nu am avut nici una din problemele mentionate de autor, in schimb stiu problemele din outsourcing.
Cumva cred ca e prea mult hate in articol, sunt proiecte urate si sunt proiecte bune. Fiecare proiect, absolut fiecare pe care l-am avut avea o parte buna si o parte foarte urata.
E.g. echipa era de nota 11, dar proiectul era cancer curat sau echipa era praf dar proiectul era simplu. Cand totul e urat si prost incepi sa iti cauti alt job. Eventual toata lumea stie ca e urata treaba si exista un exit plan, gen tragem de proiectul asta pana il pornesc pe celalalt si punem ceva interni dupa.
Am avut spotify health check-uri in care am vazut totul mentionat realist si unde managerii au incercat sa indrepte moralul inclusiv cu mai putina munca.
Exista cateva principii pentru corporatie:
Trebuie sa ai f**k you money pusi deoparte
Nu trebuie sa ai credite pe viata
Trebuie sa fii util si bun, tu trebuie sa alegi corporatia in asa fel incat sa existe o colaborare.
HR-ul trebuie ignorat, trebuie discutat cu managerii 1:1.
“Data viitoare când companiile vor mai face așa ceva unui om, el nu va mai merge la nici o terapie, nu va mai ține nici un tratament, nu va mai scrie nici o poveste și nu va mai avea nici o dorință să se facă bine. Vă va băga un cuțit în gât și va face un live pe TikTok cu hoiturile voastre, într-o dezmembrare arteziană.”
Omul era bolnav psihic inainte sa ajunga la corporatie.
Mai e ceva:
In Germania de exemplu asigurarea medicala acopera burnout-ul/depresia sau dependenta de munca.
La noi totul e mult mai rau ca afara, la corporatiile germane din liceu pana la pensie poti lucra la aceeasi corporatie. Inclusiv scolile sunt legate de corporatii.
La aproape 18 ani m-am prezentat la un interviu la o firma de programare. La interviu mi-au zis ca vor PHP, eu stiam ceva PHP, ne-am inteles la bani, mi-au spus sa vin “de maine”.
In prima zi mi-au dat direct sa customizez un TYPO3 (care era “limbi straine” pe langa PHP-ul procedural pe care-l stiam eu). Am cerut ajutor stanga-dreapta, am vazut ca nu e nimeni dispus sa ma ajute, m-am ridicat si-am plecat acasa cand nici nu se facuse ora 12. Nu mai tin minte daca m-au sunat sa afle ce s-a intamplat.
In firea oamenilor sanatosi exista instinctul de a te proteja pe sine in primul rand. Tipului pare ca-i lipseste. S-a intamplat sa fie corporatie dar putea la fel de bine sa fie si firma de constructii ca tot acolo ajungea.
In Romania firmele de IT sunt chiar printre cele mai ok ca echilibru viata-munca pentru ca nu isi permit sa isi bata joc de angajatii cu cea mai mare mobilitate din piata muncii, daca nu imi mai place compania unde lucrez pot sa ma mut oricand la una din celelalte sute de multinationale din oras.
Cunosc oameni în majoritatea corporațiilor prezente în Ro. În toate, fără excepție, sunt prezente chestiile prezentate în articol[1]: bench cu lunile, aterizat pe proiect cu juniori pe post de mentori, rar primești ajutor când ai nevoie, mizerii de la manageri șamd.
Eu zic să vă uitați la Teambuilding. Este film artistic, dar bate mult spre documentar.
într-o măsură mai mare sau mai mică, ce-i drept. ↩︎
Nu asa functioneaza lucrurile prin afara, daca esti neurodivergent ai aceleasi drepturi la munca ca si ceilalti. In societate iti trebuie o anumita siguranta, chiar daca tu esti de vina. In caz contrar nu mai face nimeni copii.
Desigur respectand anumite reguli, care se spun clar, ai inclusiv training si test din ele.
In Londra dupa munca oamenii se duc la o bere, ai infrastructura, nu iti trebuie masina ca sa te duci acasa. Bine, stiu ca au bere si la birou In Cluj nu e deloc posibil cand jumatate sunt din Floresti sau in comune langa orase.
E o diferenta uriasa intre englezi si noi, chiar si germanii au o anumita eleganta.
Noi nu avem, exista n firme care sunt exact ca in filmul precizat de mai sus si cele care nu sunt asa sunt probabil cu management care a fost in Anglia/SUA/Germania.
Neamtul lucreaza 8-16, hai maxim pana la 17:00. Nu mai raspunde nimeni dupa ora aia. Doar ca de dimineata intra direct in munca, fara barfa inutila pana la 10.
La ultima companie la care am lucrat in RO lumea venea la birou pe la 10, barfeau pana pe la 11 si ceva, apoi incepeau sa se agite cu „unde mergem la pranz azi”. Se apucau de munca dupa 15:00-16:00 incolo si se uitau urat la mine cand spargeam usa la 18:00.
Am avut răbdare să citesc aceasta cronică. Și mi-a dat un sentiment nasol.
Autorul suferă de mania persecuției și de o formă de grandomanie. Adică în loc să citesc nu știu ce demascare a abuzurilor (imaginare sau nu) din corporații, parcă citeam un autodenunț.
Dacă aveți răbdare să citiți atât, o să vă întrebați dacă nu cumva problemă era la autor.
In Cluj nu e deloc posibil cand jumatate sunt din Floresti sau in comune langa orase.
