Eu unul la inceput credeam ca burnoutul e o poveste de speriat copii. Pana m-a lovit. Stres la nivele critice, ma enervam de la orice, dupa munca eram terminat si nu puteam sa mai fac nimic (chiar si serialele la care incercam sa ma uit parca rulau asa in fundal), inima imi sarea o bataie cand imi suna telefonul, efectiv nu puteam sa fac nimic si ma simteam super aglomerat si incarcat.
Am incercat probabil ce au facut si altii sa imi separ munca de viata personala, dar cand ma relaxam nu ma puteam relaxa; cand munceam parca nu puteam sa dau 100%. Avusesem si ceva probleme in viata personala care m-au afectat si am zis ca trebuie sa schimb ceva.
Asa ca mi-am schimbat perspectiva. Ideea e ca mie imi place tare mult ceea ce fac, stresul pe care il resimteam defapt tot eu singur mi-l faceam. Eu setam asteptarile mele si ale celor din jur. Acel stres il aduceam apoi in viata personala. Cand merge prost acasa, logic ca nu vii cu aceeasi energie la munca. Era un ciclu mi-am dat seama pe care nu merge sa-l spargi, trebuie sa-l rezolvi.
Acum ca vad chestia asta cu munca/viata personala ca un ciclu si nu ceva separat s-a schimbat totul. Usor, usor, mi-am rezolvat viata personala, am facut o mica pauza sa analizez lucrurile la munca si am gasit solutii long term care m-au ajutat si pe mine si pe colegi.
Acum rareori lucrez 8 ore pe zi. Cateodata mai putin, deobicei mai mult. Dar nu mai am stres si fac cu placere ceea ce fac. Imi iau pauze cand simt (mai lungi sau mai scurte), nu mai pun presiune pe mine si nu mai setez asteptari nerealizabile. Ah si viata personala nu mai simt ca imi intrerupe niciodata munca sau vice-versa, e fain asa.
Totul s-a rezolvat pentru mine si am o claritate pe care nu am mai avut-o niciodata in viata mea. Poate ajuta si pe altii aceasta idee.
P.S. Multumesc tuturor celor care si-au impartasit experienta, asa am prins si eu putin curaj sa impartasesc si eu
, pentru ca ajuta la transportul oxigenului catre creier.
