Acum vreo 6 ani am fost la singurul interviu solicitat de un potențial angajator. Am puțin peste 40 de ani și ăla a fost singurul. Cu siguranță îl voi lăsa să moară de plictiseală.
Contextul a fost așa: mă întorceam în România după ani buni, conștient că trebuie să renunț la salariile cu care eram obișnuit. Ca orice om decuplat de piața de la noi, mi-am depus CV-ul pe câteva platforme workforce. A doua zi am remarcat ceva interes, în 2 zile eram la interviu. Intervievatorul este un intermediar major pe piața forței de muncă, nu doar IT, una dintre cele mai mari companii de profil.
Gândurile mi-erau amestecate, bănuiam ce ar putea să se întâmple, atât din punct de vedere salarial, dar și din punct de vedere al mentalității. Și eram pregătit să fac concesii. Eram pregătit să sufăr. VOIAM să rămân acasă. Pentru mine, în acel moment din viața mea, era cel mai important lucru. Eram puțin stresat.
Intru în sediu, mă primește o domnișoară drăguță într-un fel de recepție, mă roagă să iau loc, îmi oferă un pahar cu apă. Am schimbat 2-3 cuvinte, zâmbea frumos și mi s-a părut autentică, mi-a plăcut (primirea, nu domnișoara, nu mă gândeam la catrință în momentul ăla, ci cum să mă „aranjez”, să pot rămâne acasă). M-am relaxat. Era bine, mă încărcasem pozitiv.
N-a durat 5 minute până când am fost chemat la interviu.
Dincolo de masă, o entitate controlată. No eye-contact, părea nepăsătoare așa. Fără mișcări în plus, vocea controlată, nu zâmbețele, nu „luați loc”. Am rămas intenționat în picioare. Ia CV-ul în mână și se uită neutru spre mine. 2-3 întrebări, dacă locuiesc acum în România, dacă am copii, d-astea. La un moment dat își dă seama de faptul că trebuie să-și ridice capul pentru a mă privi și face semn cu mâna spre scaun. Mă așez, deși deja aș fi vrut să ies.
Mă întreabă câteva lucruri specifice, despre workflows și metode, citite de pe o agendă. Punctual. Își notează răspunsurile. Tensiunea era deja acolo de când cu mine privind-o din picioare și ea cu degetul spre scaun. Atinge paroxismul când la întrebarea „câți bani ai câștigat la precentul loc de muncă”. I-am dat un număr, deși primul gând a fost să-i spun că-i confidențial. Atitudinea „entitate în control” se schimbă, incep să-i lucească ochii. Îi ia locul atitudinea de prădător. Încerca să-mi sugereze un salariu mai mic, fără să specifice vreo limită.
Încerc să aflu limita. Fără succes. Nu exista o propunere, deși ei m-au chemat pe mine. Am început să-mi pierd răbdarea, pentru că aveam impresia că eu trebuie să mă rog de cineva ca să primesc jobul, eventual pe orice sumă. M-am simțit prost. Eu nu mi-am mai dorit de ceva vreme să-mi construiesc un portofoliu obligatoriu, nu voiam agenția aia în care „am posibilitatea să învăț lucruri noi” într-un mediu flower power cu foosball la parter.
„Entitatea” exact aia vindea. Vise. Sau încerca să vândă. Probabil că așa ar face toți. Dar discul ăsta începe să scârțâie sau e doar impresia mea.
Salariul era un fel de perspectivă. Am fost chemat pentru că am corespuns cerințelor clientului, dar era evident că ei nu corespondeau cerințelor mele. Și nimănui nu-i păsa, nici măcar de complezență, de ceea ce-mi doream eu.
Pentru că din ce în ce mai mulți angajatori din România au devenit DISPERAȚI. Mai toți vând ceva „afară”, iar motivul pentru care sunt aleși nu este unul de competență, ci pentru că se vând ieftin. Iar dacă angajatorul vinde ieftin, tu trebuie să lucrezi pe nimic. Pentru un ROI pozitiv.
D-AIA APAR ȘI ARTICOLELE PRECUM ACESTA DE PE STARTUP CAFE.
Acesta este adevărul despre munca în IT-ul românesc, unul dur, pe care uneori îl accepți ca răul cel mai mic - ce fac? plec și stau departe de familie sau rămân și accept bătaia de joc?
Când entitatea nervoasă a început să ridice vocea la mine, i-am spus că „îmi pare rău, nu mă interesează”. M-am ridicat, am spus „bună ziua”, am deschis ușa și-am pășit grăbit spre ieșire. Prezența plăcută de la recepție dădea cu mătura într-o cameră învecinată. Era aproape de ora 4 după amiaza.
În stradă, primul gând care mi-a venit în minte a fost așa: tot ce a vrut de la mine era să se informeze. Voia să afle cât mai multe detalii. Pentru a exploata slăbiciuni, pentru a impune termeni. M-am bucurat că nu i-am spus mare lucru. M-aș fi simțit sub-om dacă aș fi făcut-o și n-aș fi închis deal-ul.
A doua zi am sunat la ei, i-am rugat să-mi șteargă numele din baza de date. Mi s-a spus că numele meu a fost preluat de pe respectul site de workforce și că nu îl au de la mine!? Mi-am șters conturile de peste tot. Am sunat iar. Au spus că o să-l șteargă. A rămas așa cum a picat.
În următoarele câteva săptămâni m-am întors la freelance. Am avut ceva noroc, iar peste 2 luni eram iar plecat din România. Până astăzi, am mai ajuns acasă de 2 ori. Am și familia cu mine de data asta. Ca un paradox, angajatorul de astăzi este român, dar nu are nicio treaba cu piața din România. Mă simt bine și apreciat. Lucrez de acasă.
Sunt un neadaptat. Nu pot să fac pe prostul. Nu pot să ignor evidența.
Dar sunt un neadaptat cu ceva experiență în online. Și am avut profesori buni.
Nu asta e problema lor.
CI BANII.
Există și reversul medaliei. Oameni care termină facultatea, o facultate, și care au pretenții extraordinare fără să știe să facă nimic. Angajatul ideal este unul care vrea să faca voluntariat, care să rezolve problemele angajatorului. Plata este experiența acumulată.
Și d-aia sunt disperați.
