Nu chiar, uneori este nevoie de facultati pentru ca majoritatea oamenilor nu sunt in stare sa invete singuri si au nevoie sa fie indrumati, ori nu sunt suficient de inteligenti, ori nu au disciplina necesara, ori alte motive. Oamenii autodidacti sunt extrem de putini, am auzit de curand la o companie MARE le-a plecat un “senior” pentru ca “nu avea de la cine sa invete”…
Sunt cursuri online mai bune decat tot ce avem noi in facultati, sunt atatea de la MIT, Stanford si alte universitati prestigioase care pot fi vazute GRATIS online, la fel si sute de cursuri de programare, inginerie, matematica, etc. dar oamenii aleg sa nu le faca pentru ca motive.
In concluzie: se poate sa fii un programator/dezvoltator/inginer bun fara facultate, dar nivelul de inteligenta si disciplina necesare pentru asta impiedica 99% din oameni sa faca asta.
pai atunci n-au ce cauta in domeniu, nu? cu sau fara facultate.
Cand nu stii, nu stii, si nici un IQ infinit nu te poate face sa stii ceea ce nu stii ca sa stii ce mama naibii sa inveti.
Asa ca o sa inveti haotic, o sa sari peste pasi, o sa te arunci ca in gluma de mai sus (doar in parte gluma) la chestii interesante fara sa inveti si fundamentele ‘plictisitoare’.
Din nestiinta aia o sa decizi ca anumite lucruri (de care habar nu ai) sunt ‘nefolositoare’ si o sa sari peste ele. Am vazut chestii de-astea de m-am plictisit, atat in software cat si in fizica.
Voi glumiti avem cateva varfuri dar masa e low.
Asteptam rezultatele la BAC pe 8 Iulie.
Exact, asta e problema.
În medie, e foarte jos nivelul.
Școala a decăzut inimaginabil. Nu știu câți aveți frați mai mici dar practic se trece orice oricum doar de dragul de a nu pierde profesorul catedra.
Filtrul primar acum e la bac. Care și acolo, nu îi lasă nici să intre la bac mai noi, ca să nu facă școala de râs.
E cum am zis mai sus, școală există în principal cu și pentru profesori. Elevii sunt mai mult acolo ca să le încurce din când în când combinațiile profesorilor sau inspectoratelor.
Și cât timp sistemul de învățământ are ca scop autoconservarea și nu viitorul cetățean contribuabil plătitor de taxe, aka elevul, nu se va schimba nimic.
Acum vreo 6 ani am fost la singurul interviu solicitat de un potențial angajator. Am puțin peste 40 de ani și ăla a fost singurul. Cu siguranță îl voi lăsa să moară de plictiseală.
Contextul a fost așa: mă întorceam în România după ani buni, conștient că trebuie să renunț la salariile cu care eram obișnuit. Ca orice om decuplat de piața de la noi, mi-am depus CV-ul pe câteva platforme workforce. A doua zi am remarcat ceva interes, în 2 zile eram la interviu. Intervievatorul este un intermediar major pe piața forței de muncă, nu doar IT, una dintre cele mai mari companii de profil.
Gândurile mi-erau amestecate, bănuiam ce ar putea să se întâmple, atât din punct de vedere salarial, dar și din punct de vedere al mentalității. Și eram pregătit să fac concesii. Eram pregătit să sufăr. VOIAM să rămân acasă. Pentru mine, în acel moment din viața mea, era cel mai important lucru. Eram puțin stresat.
Intru în sediu, mă primește o domnișoară drăguță într-un fel de recepție, mă roagă să iau loc, îmi oferă un pahar cu apă. Am schimbat 2-3 cuvinte, zâmbea frumos și mi s-a părut autentică, mi-a plăcut (primirea, nu domnișoara, nu mă gândeam la catrință în momentul ăla, ci cum să mă „aranjez”, să pot rămâne acasă). M-am relaxat. Era bine, mă încărcasem pozitiv.
N-a durat 5 minute până când am fost chemat la interviu.
Dincolo de masă, o entitate controlată. No eye-contact, părea nepăsătoare așa. Fără mișcări în plus, vocea controlată, nu zâmbețele, nu „luați loc”. Am rămas intenționat în picioare. Ia CV-ul în mână și se uită neutru spre mine. 2-3 întrebări, dacă locuiesc acum în România, dacă am copii, d-astea. La un moment dat își dă seama de faptul că trebuie să-și ridice capul pentru a mă privi și face semn cu mâna spre scaun. Mă așez, deși deja aș fi vrut să ies.
Mă întreabă câteva lucruri specifice, despre workflows și metode, citite de pe o agendă. Punctual. Își notează răspunsurile. Tensiunea era deja acolo de când cu mine privind-o din picioare și ea cu degetul spre scaun. Atinge paroxismul când la întrebarea „câți bani ai câștigat la precentul loc de muncă”. I-am dat un număr, deși primul gând a fost să-i spun că-i confidențial. Atitudinea „entitate în control” se schimbă, incep să-i lucească ochii. Îi ia locul atitudinea de prădător. Încerca să-mi sugereze un salariu mai mic, fără să specifice vreo limită.
Încerc să aflu limita. Fără succes. Nu exista o propunere, deși ei m-au chemat pe mine. Am început să-mi pierd răbdarea, pentru că aveam impresia că eu trebuie să mă rog de cineva ca să primesc jobul, eventual pe orice sumă. M-am simțit prost. Eu nu mi-am mai dorit de ceva vreme să-mi construiesc un portofoliu obligatoriu, nu voiam agenția aia în care „am posibilitatea să învăț lucruri noi” într-un mediu flower power cu foosball la parter.
„Entitatea” exact aia vindea. Vise. Sau încerca să vândă. Probabil că așa ar face toți. Dar discul ăsta începe să scârțâie sau e doar impresia mea.
Salariul era un fel de perspectivă. Am fost chemat pentru că am corespuns cerințelor clientului, dar era evident că ei nu corespondeau cerințelor mele. Și nimănui nu-i păsa, nici măcar de complezență, de ceea ce-mi doream eu.
Pentru că din ce în ce mai mulți angajatori din România au devenit DISPERAȚI. Mai toți vând ceva „afară”, iar motivul pentru care sunt aleși nu este unul de competență, ci pentru că se vând ieftin. Iar dacă angajatorul vinde ieftin, tu trebuie să lucrezi pe nimic. Pentru un ROI pozitiv.
D-AIA APAR ȘI ARTICOLELE PRECUM ACESTA DE PE STARTUP CAFE.
Acesta este adevărul despre munca în IT-ul românesc, unul dur, pe care uneori îl accepți ca răul cel mai mic - ce fac? plec și stau departe de familie sau rămân și accept bătaia de joc?
Când entitatea nervoasă a început să ridice vocea la mine, i-am spus că „îmi pare rău, nu mă interesează”. M-am ridicat, am spus „bună ziua”, am deschis ușa și-am pășit grăbit spre ieșire. Prezența plăcută de la recepție dădea cu mătura într-o cameră învecinată. Era aproape de ora 4 după amiaza.
În stradă, primul gând care mi-a venit în minte a fost așa: tot ce a vrut de la mine era să se informeze. Voia să afle cât mai multe detalii. Pentru a exploata slăbiciuni, pentru a impune termeni. M-am bucurat că nu i-am spus mare lucru. M-aș fi simțit sub-om dacă aș fi făcut-o și n-aș fi închis deal-ul.
A doua zi am sunat la ei, i-am rugat să-mi șteargă numele din baza de date. Mi s-a spus că numele meu a fost preluat de pe respectul site de workforce și că nu îl au de la mine!? Mi-am șters conturile de peste tot. Am sunat iar. Au spus că o să-l șteargă. A rămas așa cum a picat.
În următoarele câteva săptămâni m-am întors la freelance. Am avut ceva noroc, iar peste 2 luni eram iar plecat din România. Până astăzi, am mai ajuns acasă de 2 ori. Am și familia cu mine de data asta. Ca un paradox, angajatorul de astăzi este român, dar nu are nicio treaba cu piața din România. Mă simt bine și apreciat. Lucrez de acasă.
Sunt un neadaptat. Nu pot să fac pe prostul. Nu pot să ignor evidența.
Dar sunt un neadaptat cu ceva experiență în online. Și am avut profesori buni.
Nu asta e problema lor.
CI BANII.
Există și reversul medaliei. Oameni care termină facultatea, o facultate, și care au pretenții extraordinare fără să știe să facă nimic. Angajatul ideal este unul care vrea să faca voluntariat, care să rezolve problemele angajatorului. Plata este experiența acumulată.
Și d-aia sunt disperați.
this 
Cred ca este cel mai bun raspuns din topic 
la postarea asta trebuie facut seo pe linkedin. sa vezi cum se inrosesc nulitatile hashtagiste cu #coffeework #teambuilding, etc.
l.e. un pic de corporate cringe - topic related
A fost banat de pe github pentru asta :))
Sa fim seriosi programatori sunt code monkey daca clientul iti cere sa schimbi de 7 ori, de 7 ori schimbi poate sa iti ceara sa schimbi la user acceptance test sau code review.
pai pe banii lui faci schimbarea
Normal ca pe banii lui, ce vreau sa spun ca nu e o meserie extraordinara ca altele nu stiu ca atunci cand faci modelare sunt sisteme legacy desi ei nu vor sa recunoasca ca is legacy orice sistem complex care nu e scris de tine si trebuie sa il modifici in acceptiunea mea e legacy.
nu stiu ce l-a apucat pe finlandez dar vad ca a inceput sa posteze o serie interesanta de clipuri ce se potrivesc ca o manusa pt acest gen de topic:
asta e o lectie interesanta pt slave hunters din hr-ul rromales. si ca sa impac capra cu oaia, in hr nu sunt numai fatuci nexperimentate ci exista si “pantaloni stramti” cu atitudini de hipsteri carora le plac bicicletele fara frane.
Voi arunca si eu putin din experienta mea din “recruiting”. Long story short: de un an si jumatate-doi aproape sunt CTO la un startup autohton intr-un oras mai micut (a se citi nu Bucuresti sau Cluj) si am condus vreo 25-30-ish interviuri pentru diverse posturi de dev.
Cum @adavidoaiei a postat si subiectele de la BAC la info am constatat ca eu a trebuit sa cobor nivelul la interviu sub nivelul de nota 5. Si am ajuns sa fiu ok cu asta (pana la urma). Mi-am dat seama ca putin pair programming pe niste problemute simple iti arata tot ce vrei sa stii despre persoana care a venit la interviu; daca poti sa comunici, daca ‘prinde’ repede, cum reactioneaza cand greseste … pe scurt sa vad daca s-ar potrivi in echipa. Restul se invata. Ca doar de-aia avem code-review-uri. M-am obisnuit astfel ca trebuie sa iau omul si sa-l cresc, sa-i dau un mediu in care e ok sa greseasca si sa invete si poate asa raman cu niste devi buni pentru ce avem nevoie.
Si nu mi se pare ca e vorba de coborat standarde aici. E vorba de flexibilitate. Inafara de bani ce mai investeste compania ta in oameni? Din ce am observat developerii buni nu-s majoritatea in goana pentru bani, cu aceia se arunca oricum in ei; ci dupa program_flexibil/provocari/echipa likeminded/lifestyle.
Ce părere aveți?